Un avanpost cu picioare de lut

Singuri şi nerecunoscuţi

Nicio țară nu pune la îndoială că Transnistria este nerecunoscută și că teritoriul ei aparține Moldovei, or anume prin acest lucru situația de la Nistru se deosebește de altele similare. Deci din anul 2022, diferendul transnistrean poate fi considerat realmente unicul conflict teritorial din spațiul ex-sovietic care rămâne nesoluţionat.

Conflictul georgiano-abhaz și cel georgiano-osetin, precum și conflictul din Donbass care a degenerat într-un amplu război declanșat de Rusia împotriva Ucrainei nu sunt soluționate din punctul de vedere al Georgiei și, respectiv, al Ucrainei, dar nici în opinia majorității țărilor membre ale ONU. Totuși pentru Rusia, cel puțin pentru actuala ei guvernare, aceste chestiuni sunt consumate. Independența Abhaziei și Osetiei de Sud față de Georgia a fost recunoscută de Moscova în anul 2008, după care acestea au fost recunoscute de Nicaragua, Venezuela, Nauru și Siria.

În februarie 2022, Rusia a repetat procedura de recunoaștere deja în raport cu Republicile Populare Donețk și Luhansk, nişte entităţi autoproclamate pe care ea le susține. Exemplul său a fost urmat de alți doi membri ONU, Siria și Republica Populară Democrată Coreeană. Republicile din Donbass nu au rămas pentru mult timp recunoscute parțial. Astfel, la 30 septembrie 2022, au fost semnate acordurile de aderare a Republicii Populare Donețk și a Republicii Populare Luhansk la Rusia, precum și de aderare a regiunilor Zaporijie și Herson din Ucraina. Deși războiul cu Ucraina continuă, iar Kievul și Occidentul consideră acțiunile FR drept anexare, Moscova pornește de la premisa că în regiune a apărut o realitate nouă, iar cale de întoarcere nu există.

De altfel, faptul că trupele rusești au cucerit Hersonul după care au plecat de acolo, iar armata FR s-a retras din regiunea Harkiv, dar și faptul că oficialii de la Kiev nu sunt dispuși să tolereze pierderile teritoriale sugerează că noua realitate creată de Rusia este instabilă.

Un alt conflict teritorial „cu barbă” este ce din Karabah. În opinia Azerbaidjanului diferendul este soluționat. În urma victoriei asupra Armeniei repurtate în anul 2020, epava Republicii Karabahul de Munte (RKM) constituie mai puțin de 30% din teritoriul care înaintea celui de al doilea război din Karabah constituia RKM. Deocamdată, enclava populată de armeni nu este controlată în totalitate de Azerbaidjan, totuși lucrurile se mișcă anume în această direcție. Oficialii de la Baku tratează problema Karabahului în exclusivitate ca pe o chestiune ce ţine de drepturile minorităţii armeneşti de pe teritoriul azer şi intenţionează s-o soluţineze fără a ţine cont de opinia actorilor din exterior. Acest lucru este probat de recenta instalare a unui post de control în coridorul Lacin.

Republica Moldovenească Nistreană (RMN) s-a pomenit astfel în prezent singură şi nerecunoscută. În toamna lui 2023, RMN îşi va marca ce-a de a 33-a aniversare de la proclamarea independenţei faţă de Moldova, independenţă care nu este recunoscută de niciun stat ONU, însă este formulată într-un mod care i-ar permite Rusiei să schimbe status-quo-ul de la Nistru.

Moscova ar putea face acest lucru, bunăoară, dând curs voinţei poporului transnistrean exprimate în cadrul a câtorva referendumul. Ultimul a avut loc în septembrie 2006: atunci 97,1% din localnicii participanţi la plebiscit s-au pronunţat pentru independenţa Transnistriei cu aderarea ulterioară a regiunii la Rusia.

Un caz special

De când există Transnistria, Moscova n-a abordat niciodată la modul serios chestiunea ce ține de recunoașterea independenței acestei regiuni a Moldovei. În martie 2008, după recunoașterea independenței Kosovo, Rusia a imitat o pregătire de recunoaștere a RMN, Abhaziei și Osetiei de Sud.

Atunci, cele trei republici nerecunoscute au adresat solicitarea respectivă autorităților rusești. Rugămintea lor a fost auzită. Duma de Stat a organizat audieri, examinând toate trei solicitări „la pachet”. Însă scenariul radical, cel de recunoaștere a independenței, a fost dosit în sertar. În cazul Abhaziei și Osetiei de Sud, ce-i drept, pentru o perioadă nu prea lungă. Or, până la războiul ruso-georgian din august, după care Moscova totuși a recunoscut independența celor două regiuni din Georgia, rămâneau cinci luni. Însă atunci, în martie, deputaţii Dumei de Stat doar au recomandat Guvernului rus să analizeze chestiunea privind schimbarea formatului de relaţii cu Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria.

De altfel, în raport cu Transnistria a fost înregistrată o opinie specială. În urma audierilor din cadrul Dumei a fost făcută declaraţia potrivit căreia Rusia vede Moldova ca pe un stat unitar cu statut special pentru RMN în componenţa ei.

Această situaţie reflecta poziţia Kremlinului. Esenţa sa nu rezidă deloc în dorinţa de a ajuta Chişinăul să-şi restabilească integritatea teritorială. Evident, acest lucru a fost declarat permanent, dar a reprezentat doar învelişul, ambalajul care camufla, nu prea bine de altfel, scopurile Rusiei în raport cu Moldova.

Pentru Moscova, conflictul de la Nistru a fost dintotdeauna nu o problemă, ci un activ util. Republica nerecunoscută orientată spre Moscova nu solicita multe resurse şi nici nu însemna o bătaie de cap prea mare. Conflictul era de folos în starea sa îngheţată: reprezenta o ancoră care împiedica deriva Moldova spre Occident. În anumite circumstanţe, acest conflict putea genera nişte dividende geopolitice semnificative.

În 2003, Rusia a făcut o tentantivă destul de energică de reglementare a diferendului transnistrean. La solicitarea Chişinăului: rugămintea a fost lansată de Preşedintele comunist de atunci Vladimir Voronin care se ambiţiona să reunifice ţara.

Putin a dat curs solicitării omologului său moldovean împuternicindu-l pe Dmitri Kozak, care atunci, ca şi acum, ocupa funcţia de şef adjunct al administraţiei prezidenţiale din Rusia. Cu implicarea lui Dmitri Kozak, care intermedia dialogul dintre Chişinău şi Tiraspol, a fost elaborat „Memorandumul cu privire la principiile de bază ale organizării statului unificat”, un document care ulterior avea să fie numit „Memorandumul Kozak”.

Memorandumul presupunea federalizarea Moldovei având în calitate de subiecţi Găgăuzia (cu statut de autonomie din anul 1994) şi Transnistria. Statul federal urma să rămână neutru şi totalmente demilitarizat, iar limba rusă trebuia să beneficieze de statutul de limbă de stat împreună cu cea moldovenească. Totodată, la insistenţa părţii ruse, pentru o perioadă de 17 ani, adică până în anul 2020, urma să fie menţinută prezenţa militară a Rusiei în formatul unor „forţe pacificatoare de stabilizare”.

Avantajele Rusiei în cazul semnării memorandumului în anul 2003 erau evidente. În primul rând, Moscova, împăcând Chişinău şi Tiraspolul, îşi adjudeca laurii de pacificator principal. Într-al doilea rând, îşi menţinea trupele în Moldova. Într-al treilea, neutralitatea bara tentativele ipotetice de a atrage Moldova în cadrul NATO. Şi, finalmente, reunificarea ţării înclina balanţa electorală în favoarea forţelor politice pro-ruse. Adică influenţa Rusiei în Moldova şi asupra Moldovei ar fi devenit cvasiabsolută.

Totuşi idea n-a luat foc. Pe ultima sută de metri Vladimir Voronin a refuzat să semneze memorandumul pe care, de altfel, deja îl parafase şi el, şi liderul transnistrean Igor Smirnov. Relaţiile dintre Moscova şi Chişinău s-au deteriorat pentru o perioadă îndelungată. Diferendul transnistrean a rămas nesoluţionat, iar până în prezent în procesul de negocieri pentru reglementarea lui niciodată nu s-a apropiat de discutarea la modul serios a parametrilor de unificare a Moldovei.

Un conflict simplu complicat

Conflictul transnistrean a fost considerat mereu cel mai „pașnic” dintre toate scindările teritoriale din spațiul postsovietic. Rana „s-a cicatrizat” mai uşor inclusiv pentru că lipsea componenta interetnică și religioasă, pentru că acțiunile militare de la începutul anilor 90 au avut o amploare mică în comparație cu alte războaie de pe teritoriul fostei URSS, și, foarte important, pentru că vărsarea de sânge de la Nistru din anul 1992 a putut fi oprită. Incidentele singulare, unele cu sfârșit mortal, totuși au fost niște excepții tragice, nu însă ceva uzual.

Operația de menținere a păcii la Nistru lansată în anul 1992 este realizată în comun de contingentele militare rus, moldovenesc și transnistrean, sub egida Comisiei Unificate de Control (CUC). În Zona de Securitatea a conflictului transnistrean sunt instalate posturi comune de menținere a păcii cu implicarea militarilor moldoveni și a reprezentanţilor structurilor transnistrene de forţă.

Între cele două maluri există un regim de circulaţie relativ liberă pentru persoane şi mărfuri. Este liberă relativ pentru că autorităţile transnistrene au instalat de-a lungul Nistrului posturi de grăniceri şi vameşi unde sunt verificate actele tuturor persoanelor care se deplasează şi sunt supuse controlului unităţile de transport. Posturile sunt instalate în Zona de Securitate contrar înţelegerii, potrivit căreia acolo nu pot apărarea careva puncte de control şi trecere a frontierei necoordonate cu CUC.

În pofida acestor încălcări ale acordurilor, în pofida divergențelor politice și geopolitice, Moldova și regiunea transnistreană necontrolată de Chișinău, pe parcursul deceniilor, s-au adaptat și s-au obișnuit una cu alta. Relațiile economice, sociale și de afaceri s-au împletit și întrețesut generând o cooperare, formală sau mai puțin formală, însă pașnică și pragmatică pe toate dimensiunile, în afară de cea politică.

Oamenii de pe cele două maluri au învățat să conviețuiască, să câștige bani în comun pentru ca, în final, să devină interdependenți. Chișinăul achiziționează de la Tiraspol energia electrică produsă de Centrala de la Cuciurgan (aflată în proprietatea companiei Inter RAO din Rusia). Tiraspolul își exportă mărfurile în Europa și Rusia, acestea fiind trecute în acte ca fabricate în Moldova. De altfel, sunt doar câteva exemple în acest sens.

Odată cu această apropiere reunificarea țării nu pare o misiune imposibilă. Totuşi, în cele trei decenii, nu a putut fi identificată o soluție durabilă pentru reglementarea conflictului. De vină au fost factorii interni și externi.

Cei interni se referă la nedorința părților care obțin beneficii de pe urma conflictului de a schimba situația creată pe parcursul a trei decenii. Ar fi greșit să credem că de beneficii se bucură doar Tiraspolul. Se știe despre cazuri când de schemele obscure, de exemplu, de achiziționare a energiei electrice, erau interesate structurile de afaceri de la Chișinău afiliate puterii.

Același lucru este valabil și când vine vorba despre schemele dubioase de introducere pe teritoriul Transnistriei, iar de acolo pe malul drept și în Ucraina, a unui sortiment vast de mărfuri: pulpe de pui, țigări, alcool și combustibil. Porturile din regiunea Odesa din Ucraina au fost mult timp o verigă logistică importantă în lanțurile de contrabandă. În Transnistria pentru marfă erau perfectate actele, iar ulterior, beneficiind de avantajele zonei de comerţ liber din cadrul CSI, marfa respectivă era livrată în diferite direcţii, fără achitarea taxelor sau după achitarea unei taxe reduse. O parte din marfă rămânea pe piaţa internă din Transnistria, dar mai ajungea câte ceva şi pe piaţa moldovenească şi cea ucraineană. Uneori marfa adusă la Odesa şi Cernomorsk (anterior Iliciovsk) nici nu părăsea teritoriul portuar: în spaţiu se deplasa doar dosarul cu actele pentru marfă.

Regulile de joc comune pentru statele recunoscute fac dificile astfel de miracole economice. Respectiv Transnistria nu este recunoscută şi din anumite considerente financiar-comerciale evidente. Ce-i drept, războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei a afectat afacerea în cauză. Astăzi Kievul percepe Transnistria unde sunt dislocaţi militari ruşi drept un teritoriu generator de pericole şi riscuri. În consecinţă, în apropierea segmentului transnistrean al hotarului moldo-ucrainean sunt concentrate trupe ucrainene.

Afacerea bazată pe statutul nerecunoscut n-ar fi unicul impediment pentru reunificarea celor două maluri. În Transnistria există întreprinderi mari, au fost edificate propriile instituţii de putere şi structuri de forţă: armată, miliţie, servicii speciale. Aici este aplicată propria legislaţie. În mai multe chestiuni, inclusiv în cele ce ţin de crearea cadrului juridic, în calitate de reper pentru Tiraspol serveşte Moscova, nu Chişinăul. Elitele din Transnistria se simt mai confortabil în condiţiile statutului lor nerecunoscut decât în componenţa Moldovei unde există propriile elite cu propriile pofte.

„Unificarea acestor instituții, a acestor oameni într-un singur stat este un lucru dificil. Am impresia că cei care spun că acest lucru ar trebui să se întâmple simplu și repede, realmente, nu iau aminte de realitățile existente. Este necesar să ținem cont de acest lucru în procesul de reglementare. Nu înseamnă totuși că ar fi și imposibil. Pur și simplu înseamnă că este necesar să asigurăm ca elitele locale, societatea să nu fie supărate e și să nu opună rezistență”, a declarat pentru OSTWEST MONITORING fostul șef al Misiunii OSCE în Moldova William Hill, expert în tematica transnistreană.
De altfel, deocamdată autoritățile moldovenești nu fac eforturi diplomatice pe dimensiunea transnistreană. Chișinăul nu avansează propriile opțiuni pentru soluționarea conflictului, deși astăzi avem o situație rară în istoria modernă a Moldovei când toate pârghiile de guvernare sunt concentrate în mâinile unei singure forțe politice, a Partidului „Acțiune și Solidaritate”, formațiune proeuropeană. Fondatoarea acesteia este Președinta Maia Sandu, iar partidul pe care l-a creat controlează majoritatea parlamentară și și-a desemnat propriul Guvern.

Totuși, chestiunea transnistreană, care nu beneficiază practic de nicio atenție, din câte se pare nici nu se află în topul priorităților echipei aflate la guvernare. De altfel, și acest lucru este ceva specific pentru Moldova. Partidele prooccidentale care, practic întotdeauna sunt formațiuni de dreapta, tradițional, ignoră subiectul transnistrean. Ele sunt capabile să ajungă la înțelegeri economice cu Tiraspolul, însă preferă să nu abordeze chestiunea reglementării politice.

Potrivit unor opinii, această inacțiune ar fi motivată prin temerile legate de scenariul menționat anterior, conform căruia, în caz de unificare a țării miile de locuitori din RMN vor înclina balanța electorală a întregii republici nu în favoarea partidelor prooccidentale. O altă explicație ar fi că tematica transnistreană nu se bucură de popularitate în rândul acelui segment electoral pe care, tradițional, se bazează forțele prooccidentale.

Acest alegător mereu a tratat totul ce ține de Rusia cu suspiciune, ba poate, pe alocuri și cu ostilitate. Rusia, la rândul său, continuă să insiste asupra unui statut special pentru Transnistria în componenţa Moldovei, ceea ce pentru mulţi echivalează cu federalizarea ţării care ar putea genera în viitor dificultăţi de genul necesităţii de a trata diferite chestiuni cu autorităţile de la Tiraspol.

Exemplul Găgăuziei, o regiune din sudul republicii care deseori se află în conflict cu autorităţile de la Chişinău şi unde problema separatismului a putut fi soluţionată prin crearea autonomiei găgăuze, nu este considerată de prea multă lume o formulă reușită de depășire a conflictului.

Războiul schimbă totul

Războiul ruso-ucrainean nu putea să nu afecteze situația ce ține de Transnistria. La începutului lui 2022, în Rusia se făceau auzite voci care afirmau că unul din obiectivele „operațiunii armate speciale” este obținerea conexiunii cu republica nerecunoscută.

Atingerea acestui obiectiv și transformarea hotarului moldo-ucrainean în hotar ruso-moldovenesc ar fi putut schimba situația în regiune într-un mod dramatic și ar fi făcut posibile două scenarii de evoluție a evenimentelor. Primul presupunea alipirea RMN la teritoriile din sudul Ucrainei ocupate de Rusia. Al doilea însemna presiuni asupra Chișinăului pentru a-l determina să accepte condițiile impuse de Rusia pentru reunificarea Moldovei, bunăoară, prin crearea aici a unei republici federale. În consecință acest lucru s-ar fi soldat cu modificarea vectorului de politică externă a Moldovei — de la occidental la cel estic.

Astăzi ambele scenarii nu mai sunt actuale. Rezistența opusă de Ucraina a însemnat nu doar reducerea la zero a probabilităţii unei asemenea evoluții, dar și a avut drept consecință pierderea de către Rusia a influenței sale asupra Moldovei.

„Toate lucrurile care până la război asigurau reziliența Transnistriei în calitate de proiect separatist și-au pierdut din actualitate odată cu declanșarea acestuia, a spus pentru OSTWEST MONITORING Monitoring Alexandru Flenchea, fostul vice-premier moldovean pentru reintegrare. Este vorba despre susţinerea politică din partea Rusiei şi de suportul diplomatic”. Acelaşi lucru ar fi valabil şi cu referire la prezenţa militară a Rusiei la Nistru, este de părere expertul: „Dacă ţinem cont de amploarea războiului purtat în Ucraina, contingentul militar rus nu reprezintă o forţă cât de cât serioasă, el nefiind capabil din punct de vedere militar să asigure securitatea Transnistriei. Chiar invers, acesta suscită o atenţie nedorită, reprezentând pentru Kiev un factor iritant grav chiar prin însuşi existenţa sa departe de spatele frontului. Acest lucru generează probleme mai curând pentru Transnistria”.

Moscova şi-a pierdut poziţiile de cândva, lucru constatat şi de William Hill. „Influenţa Rusiei va fi mult mai redusă decât în deceniile precedente. Evident, pentru Kremlin este un lucru neplăcut. Ei încearcă să lupte, să acţioneze pentru a restabili influenţa Rusiei în Moldova (Rusia susţine în mod deschis politicienii moldoveni care critică actuala guvernare prooccidentală. — Nota redacției OstWest.). Totuși, la moment, politicienii din Moldova au posibilitatea să ia decizii independent de influența Moscovei”.

Influența Kievului, invers, a sporit. Pe parcursul ultimului an acolo, în repetate rânduri, răsunau voci care afirmau, că dacă Moldova va veni cu o astfel de solicitare, Ucraina ar putea s-o ajute să-și restabilească controlul asupra republicii autoproclamate. Deși acțiuni concrete în acest sens nu au fost făcute, totuși este relevant că astfel de lucruri sunt spuse acum cu voce tare.

La începutul acestui an a mai avut loc un eveniment care putea fi imaginat cu greu în perioada de până la război. Parlamentul Moldovei a adoptat niște amendamente la Codul Penal care a fost completat cu articolul „Separatismul”. Acum acțiunile separatiste sunt pasibile de privaţiune de libertate. Noul articol se referă la orice funcţionar transnistrean, inclusiv la autorităţile republicii nerecunoscute. Chişinăul nu se grăbeşte să recurgă la aplicarea legislaţiei amendate. Totuşi, odată creat, acest instrument ar putea fi aplicat finalmente.

Autorităţile moldoveneşti au introdus răspunderea penală pentru separatism în pofida criticelor care se făceau auzite din Rusia. Iar acest lucru este încă o ilustraţie care probează că Moscova şi-a pierdut influenţa de care se bucura cândva asupra Chişinăului şi, în general, asupra situaţiei de la Nistru.

Până la război, Moldova şi Rusia aveau contacte la diferite niveluri. Astfel, exista comunicare între șefii de Externe, exista un canal de comunicare pe dimensiunea administrațiilor prezidențiale. Odată cu declanșarea războiului, Chișinău nu doar a suspendat toate contactele menținându-le numai pe cele de la nivelul ambasadorilor, dar a mai și lansat procesul de „divorț” cu Comunitatea Statelor Independente, comunitate coordonată de Rusia.